New York 2009

New York 2009
[ După linia de Finish ]
  O rezolutie pentru 2009 - Maratonul din New York

În decembrie 2008, una dintre rezolutiile pentru 2009 pe care mi le-am stabilit a fost sa alerg maratonul din New York sau sa alerg un timp destul de bun la maratonul din Berlin cu care sa ma pot califica direct pentru maratonul din New York în 2010. Aceasta este povestea întregului parcurs – de la stabilirea rezolutiei pentru 2009, pâna la a trece linia de sosire la maratonul din New York pe 1 noiembrie 2009. Sper sa fie o sursa de inspiratie pentru rezolutiile pe 2010, sportive sau nu.

28 septembrie 2008 a fost ziua în care am terminat primul maraton: maratonul international din Berlin. Era al doilea maraton pe care îl începeam, dupa cel din Viena, din aprilie 2008, unde urma sa ma prabusesc la kilometrul 36 din cauza dezhidratarii severe. Alergasem fara sa beau nici un pic de apa sau bautura isotonica, ma antrenasem numai în frig si în acea zi fusese foarte cald, nu stiam cum sa beau din pahare în timp ce alergam etc. Întors în Viena, o buna prietena m-a îndemnat sa scriu despre ce am trait la Berlin – înainte, în timpul si dupa terminarea maratonului. Am amânat de pe o zi pe alta, cu tot felul de pretexte, pâna când trairile, experienta maratonului în sine, se diluasera într-atât încât nu îmi mai aduceam aminte decât mici parti... trecuse deja prea mult timp.

Dupa ce maratonul din New York s-a încheiat, n-am vrut sa repet aceeasi greseala si m-am apucat sa scriu, atunci când aveam timp. De ce spun greseala? Pentru ca în viata, momentele în care am reusit, în care mi-am stabilit un obiectiv ambitios, un vis mai mare decât limitele aparente, sunt mai rare decât mi-as dori, ceea ce le face foarte valoroase. Si mai rare sunt datile când dupa o astfel de experienta mi-am luat timp sa „înregistrez”:

-       cum a fost?

-       cum m-am simtit?

-       care a fost drumul pâna la rezultatul final?

-       care au fost lucrurile pe care le-am facut bine sau mai putin bine?

-       ce trebuie sa am în vedere pentru viitor?

Astfel încât, având aceste raspunsuri, în momentele în care ma voi îndoi de mine, în care obiectivele sau lucrurile pe care trebuie sa le fac ma sperie, sa ma pot întoarce la aceasta „poveste” ca punct de referinta si sa îmi aduc aminte cum trebuie sa abordez „situatia” si, poate mai mult decât atât, de ce sunt în stare pentru a-mi atinge obiectivele.

 

Scriu aceasta „poveste” nu numai pentru mine ci si pentru:

Prietenii, parintii si sora mea, care m-au încurajat înainte, în timpul si dupa cursa de la New York. Alergatul e un sport solitar. Alerg de obicei singur – zi de zi, în fiecare zi. Mi-a fost de mare ajutor sa primesc din când în când un mesaj, un email, un telefon de încurajare sau când eram întrebat cum merge antrenamentul, pentru ca uneori nu prea mergea.

Toti aceia care au început sa alerge mai des sau care se gândesc sa se apuce / re-apuce de sport, aceia care nu stiu cât de sus de tinteasca. Nu cred ca toata lumea ar trebui sa alerge distante ca cea a maratonului dar cred ca sportul ar trebui sa fie mult mai des parte din viata tuturor, indiferent ca este vorba de sporturi individuale sau de echipa.

Cei ce pur si simplu au o curiozitatea de ce înseamna sa te antrenezi si sa alergi competitiv un maraton – prin „competitiv” nu ma refer la „a câstiga” un maraton în sine ci a-ti îmbunatati timpul în care termini cursa de fiecare data si sa termini în primii 5-10% din totalul participantilor (de exemplu - la NY au fost 42000 de alergatori iar eu am terminat pe locul 640).

 

Am împartit „povestea” în urmatoarele capitole, iar în paranteza am adaugat, oriunde am considerat necesar, câteva idei ce urmeaza a fi detaliate în cuprinsul lor:

   1. De ce alerg? (asemanari cu alte lucruri pe care le fac, principiile din viata aplicate la sport: integritate, fara scurtaturi, vise mari, multa munca)

   2. Experienta mea cu alergatul pâna la maratonul din New York (curse, Viena, Berlin, 5k,10k)

   3. Maratonul din New York (cel mai mare si faimos maraton din lume, unul din cele cinci World Marathon Majors)

   4. „Drumul” pâna la maraton (antrenamentul în Dubai, accidentari, banda de alergare, dubii, neîncredere, frica, decizii)

   5. Înainte de cursa (saptamâna si dimineata dinainte de cursa)

   6. În timpul maratonului (publicul, orasul vazut de un alergator, ultimii kilometri)

   7. Dupa ce am trecut linia de sosire (ce am simtit, ce urmeaza)

   8. Concluzii

 

   1. De ce alerg?

Alerg de când eram copil. Ca mai toti copii din generatia mea (generatia premergatoare actualei generatii „Counter-Strike”, jocuri online etc.) ma jucam fotbal, leapsa, „bidonasul” în fata blocului – toate având în componenta lor alergatul. As minti daca as spune ca am fost vreodata cel mai rapid. Erau tot timpul oameni care alergau mai repede decât mine asa ca niciodata nu m-am gândit sa fac doar asta ca si sport – sa alerg.

Mutându-ma în Viena în 2007, aveam nevoie sa dau câteva kilograme jos, pe care le „adunasem” pe parcursul facultatii, dar nu mai aveam la îndemâna grupurile de prieteni care jucau saptamânal fotbal sau baschet asa ca a trebuit sa gasesc ceva ce puteam face singur, oricând, cu minim de investitie. Asa ca mi-am cumparat o pereche de pantofi de alergat Reebok de la Intersport din Viena, de 20 de Euro, fara pic de suport pentru picior, fara sa am habar de ce înseamna pantof de alergat... dar am început sa alerg... pâna la urma ce nu stiam (diferentele si importanta unor pantofi speciali pentru alergat) nu avea cum sa ma afecteze.

De ce am continuat sa alerg dupa ce am trecut „bariera” kilogramelor? Pentru ca am descoperit în alergat disciplina de care aveam nevoie, sursa de energie pentru restul activitatilor de zi cu zi, si, poate cel mai important, am facut corelatii cu câteva dintre valorile sau principiile din viata de zi cu zi:

integritate – în viata de zi cu zi, în care apare minciuna fata de cei din jur, când poti spune ceva dar actiunile pot fi în contradictie cu ceea ce faci, poti spera ca „hai ca poate iese”, „hai ca poate reusesc de data asta, si gata, nu mai mint, chiar o sa fac ce promit”, „poate cei din jur nu se vor prinde”, când vine vorba despre alergat, nu te „vede” nimeni în nici una dintre zilele în care te antrenezi.

Poti raspunde la întrebarea „cum merge antrenamentul pentru maraton?” cum vrei „Aaaa.. excelent!”, „Super.. sunt la zi”.. si chiar si dupa cursa, dupa ce parcurgi acei 42.198km etc. si nu ti-ai atins obiectivul sau chiar ai fost departe de el (daca nu te-ai antrenat) poti invoca tot felul de motive, credibile de altfel, datorita carora ai terminat foarte departe de obiectiv. DAR problema e ca adevarul este stiut de cea mai importanta persoana – tu si încrederea în tine nu e ceva ce poti trisa – fie e reala, fie nu.

Ca amator, în functie de nivel, m-am antrenat pentru un maraton undeva între 45-50 si 140 de km pe saptamâna. Asta înseamna între 4-8 alergari pe saptamâna pe care le-am facut, de obicei, singur. M-am antrenat timp de minim 3-4 luni pentru fiecare cursa, ceea ce înseamna un total de 96-128 de alergari înainte de un maraton. Când m-am antrenat si am renuntat când a fost greu, când am sarit sarit peste o zi de antrenament pentru ca nu prea aveam chef, pentru ca era prea dimineata, stiam ca toate se vor aduna si vor conta în ziua cursei.

În timpul cursei am avut destul timp, pret de 42.198km, sa ma gândesc si sa îmi amintesc ca poate faptul ca alerg mai încet decât planuiam, ca ma doare mai mult decât ar trebui, ca doamna mai în vârsta ce tocmai a trecut pe lânga mine parea de 2 ori mai în forma desi are dublul vârstei tale, are alte cauze decât vântul, sosetele, soarele etc. Scuze pe care mintea ti le va oferi pe tava. Apropo de persoane mai în vârsta, partenerul meu de antrenament este Antonio di Somma, în vârsta de 55 de ani si medaliat la 5 maratoane internationale în 2009.

Fara scurtaturi – un lucru cu care am fost învatat în România, si nu sunt înca 100% convins ca e bun sau rau, desi tind sa cred ca e daunator pe termen lung, e ca pot reusi prin „smecherie”, ca exista tot timpul o cale mai scurta de a obtine ce altii obtin mai greu. Schimbând mediul de lucru, de viata, societatea – din Bucuresti în Viena si mai apoi Dubai (desi în Dubai mai sunt situatii de „scurtaturi”) am realizat ca poate nu e ceva general si ca nu exista scurtaturi, fara compromisuri de valori.

În maraton nu exista scurtaturi. Cursa maratonului e alergata de toti participantii, de la cel mai mic la cel mai mare, de la cel mai tânar la cel mai batrân... toti cei 42.198km. Diferenta se face între cât de bine te-ai pregatit pentru cursa, nu în cât de „smecher” esti. „Smecheria” duce la discalificare, penalizare cu timp aditional, daca trisezi spectatorii nu te iarta.. pacat ca nu putem avea acelasi principiu mereu în viata.

Vise mari – citeam acum câteva saptamâni într-un interviu dar de o buna prietena, o replica pe care a dat-o în cadrul unei conferinte, ce cred ca se potriveste perfect cu ce cred despre „visele mari”. Atunci când cineva sugera ca toti oamenii ar trebui sa aiba ca obiectiv o schimbare mica, ceva ce poate fi comfortabil de facut de catre toti, ea a spus ca, dimpotriva, ar trebui sa avem obiective mari, sa facem schimbari mari si sa nu ne complacem în obiective mici care sa nu ne scoata din zona de comfort.

E acelasi lucru cu sportul si în cazul de fata cu alergatul. Normal ca e mult mai usor sa îti propui doar sa „termini” o cursa – care înseamna ca la primul semn de discomfort vei putea si merge, ca doar nu ai obiectiv de timp, vrei doar sa termini. Dar de ce sa nu îti propui un obiectiv.. sa îti propui sa termini o cursa de 10km sub 50 de minute, un maraton sub 4 ore, sa faci un triatlon, sa fi primul Român care se califica la Ironman-ul din Hawaii (un triatlon la care înoti 3.6km, mergi pe bicicleta 180km si la sfârsit alergi un maraton 42.198km)? Par imposibile? Probabil ca da.. dar putine cuvinte pot exprima sentimentul pe care îl ai când îti depasesti limitele, când treci de pragul unde credeai ca se termina posibilitatile tale fizice si mentale. Ce îmi spun eu de multe ori e: „Daca nu încerci, de unde ai sa stii cât de departe poti ajunge?”

În 2007 nu puteam alerga mai mult de 3km. În mai putin de 4 luni alergam 35 de km în mai putin de 3 ore.

Multa munca – „daca a alerga un maraton ar fi usor, atunci toata lumea ar alerga”. Cred ca e valabil pentru orice – sport si viata de zi cu zi. E un truism ca lucrurile care sunt usor de facut sunt facute de mult mai multi oameni decât cele care necesita efort. E mai usor sa ajungi acasa si sa nu faci nimic, sa fi exemplul viu al „comuniunii omului cu canapeaua”, decât sa îti iei rucsacul si sa te duci la sala, la bazin, în parc. Ce-i drept, slujbele pe care le avem nu ne ofera de multe ori luxul de a avea un program regulat, în care sa putem face sport în fiecare zi.. DAR asta nu trebuie sa fie o scuza. Ce ma motiveaza pe mine este sa citesc sau sa vad oameni care au slujbe de top, care si au urmat pasiunile si care continua sa fie activi. Un exemplu este Steven van Groeningen (Manager General Raiffeisen Romania) care a terminat pe locul 5, IronMan CEO in Austria in 2007. Un alt exemplu, mult mai recent: pentru ca Dubai nu are temperatura ideala pentru alergatori iar în perioada verii m-am antrenat aproape numai pe banda, ajunsesem sa cred ca sunt unul din singurii alergatori din tot Dubaiul. Apoi am fost la o cursa organizata în septembrie în Dubai si la start eram cam 250 de oameni... asta m-a motivat pentru ca am înteles ca nu sunt singurul care sufera din cauza caldurii si ca fiecare din cei de la start treceau prin aceleasi lucruri ca si mine asa ca nu am motive sa ma plâng.

Un alt lucru pe care îl poti întelege în totalitate doar dupa ce alergi un maraton este ca nu e greu sa alergi un maraton, cea mai grea parte se va fi terminat în clipa în care ajungi la linia de start – dupa ce treci linia de start cu siguranta esti motivat si gata sa alergi. Dar cel mai greu este sa faci antrenamentele, zi de zi, saptamâna dupa saptamâna.. sa te trezesti mai devreme decât toti ca sa îti poti face antrenamentul si sa ajungi la birou, sa ai grija ce si cât manânci si bei, sa te culci devreme seara ca sa ai energie sa o iei de la capat a doua zi.

Doar cei care trec linia de sosire stiu ce sacrificii au facut ca sa ajunga acolo.

 

2) Experienta mea cu alergatul pâna la maratonul din New York (curse, Viena, Berlin, 5k,10k)

De când am început sa alerg pentru maraton, februarie 2008, si pâna în ziua maratonului din New York, 1 noiembrie 2009, am alergat aproape 3000 km (1200km înainte de maratonul din Berlin, 1400km pentru cel din New York, 400 între septembrie 2008 – martie 2009).

Câteva curse si recordurile personale înainte de New York:

5 km – Dubai – 2009 – 18min 10 sec

8 km – Viena – 2008 - 27 min 50 sec

Semi-maraton – Viena – August 2008 – 1 ora 24min 00sec

Maraton – Berlin – Septembrie 2008 – 2 ore 57min 24sec

Fiecare cursa în sine are povestea ei, pentru fiecare as putea scrie o poveste în sine. Pentru moment însa, ramânem la maratonul din New York.

 

3) Maratonul din New York:

Exista în lume câteva curse maraton foarte faimoase, 5 dintre ele fiind reunite în ceea ce se numeste liga „World Marathon Majors” – Chicago, Boston, New York, Londra, Berlin. Aceste 5 curse aduna la start cei mai multi atleti de elita (femei si barbati). Pe baza unui sistem de puncte, câstigatorul primeste un milion de dolari. Constantina Dita a câstigat în 2008 maratonul din Chicago, recordul mondial la maraton (barbati) a fost realizat la cursa din Berlin de Haile Gebresilasie (2 ore  3min 59 sec), recordul mondial (femei) a fost stabilit la cursa din New York în 2007 de Paula Radcliffe (2 ore 17 min 18 sec). Pe lânga un numar mare de alergatori, cursele atrag si un numar mare de spectatori. Dintre toate 5, New York e cursa cea mai populara si e si cea mai mare cursa din lume (cel mai mare numar de participanti la start 42.000+, participanti care termina cursa 40.000+, spectatori în numar de peste 2 milioane), anul acesta stabilind noi recorduri.

Un lucru interesant despre maratonul din New York e ca a fost aduc la nivelul la care este astazi de Frank Lebow, un american originar din România. Fiind evreu, a fugit din România pentru a scapa de Holocaust. Frank a luat o cursa ce se desfasura în Central Park - 4 ture de Central Park erau cât un maraton - si a reusit sa întinda traseul în tot orasul: de la Staten Island, Brooklyn, Queens, Long Island, Manhattan, Bronx, Harlem... punând bazele maratonului ce avea sa devina cel mai celebru din lume. În comparatie, a alerga maratonul din New York e ceea ce pentru un fan de fotbal ar însemna sa joace un meci de fotbal pe Nou Camp sau San Siro, pentru un fan de tenis sa joace un meci de tenis pe terenul de la Roland Garros, iar pentru un fan al baschetului sa joace un sfert la un All Star game...

Cele 42.000 de locuri sunt alocate astfel:

- aproximativ 500 sunt pentru sportivii de elit[ – reprezentând cluburi, tari etc.

- printr-o loterie (o mica parte a biletelor este alocata astfel – sunt cam 100.000 aplicanti pentru câteva mii de locuri).

- pentru membrii asociatiei de alergatori „New York Road Runners”

- agentiilor de turism (cea mai mare parte) care mai apoi vând locurile la pachet cu hotel, excursii etc. (maratonul din New York generaza venituri de 250 de milioane de dolari).

- calificarii cu un anumit timp pe categoria de vârsta – pentru mine era sub 2 ore 55 min (cu 2 min si 24 de secunde mai rapid decât recordul meu de la Berlin)

- sa alergi pentru o organizatie si sa strângi fonduri de minim 1500 de dolari care vor fi donati acelei organizatii.

Planul meu pentru 2009 era sa merg în Berlin si sa alerg sub 2:55:00 astfel încât sa ma calific pentru New York în 2010. Sansa a facut sa primesc, în luna mai, un loc la loteria organizata! J

 

3) „Drumul” pâna la maraton:

Pentru a alerga un maraton trebuie sa te antrenezi în functie de obiectiv. Viteza cu care trebuie sa faci un antrenament zilnic depinde de viteza cu care vrei sa alergi maratonul în sine. Ca o regula generala: alergarile scurte cu 20 de secunde pe kilometru mai încet iar alergarile lungi (peste 10 km) cu 40 de secunde pe kilometru mai încet (daca obiectivul meu ar fi sa alerg un maraton cu 5 min pe kilometrul, atunci vitezele ar fi 5 min 20 de secunde, respectiv 5 min 40 de secunde pentru distantele mai mari). Programul meu din ultimele luni a constant în antrenamente de 6-7 ori pe saptamâna, de diferite intensitati si durate. Antrenamentul a fost împartit în module: rezistenta (obiectivul a fost sa obisnuiesc corpul cu un volum mare de kilometri), rezistenta si viteza (am pastrat aspectul de volum si am adaugat portiuni rapide la sfârsitul antrenamentelor), viteza (în apropierea maratonului, am scazut volumul de antrenament si am crescut intensitatea – mai putini kilometri dar mai repede). O saptamâna de antrenament în perioada de rezistenta + viteza arata astfel:

-   10 km (cu 1.5km încalzire si la sfârsit 1.5km pentru „cool-down”) cu viteza de 4min 40 sec / km (~13 km/ora) - duminica, luni, miercuri, joi

-   alergare de 2x4km (cu 2km încalzire si 2 km „cool-down”) cu viteza de 3 min 30sec / km (~ 19 km/ora), jogging 500m între serii - marti

-   32 km (cu 2km încalzire si 2 km „cool-down”) cu viteza de 4min 40 sec / km primii 16 km si 4 min 20 sec / km ultimii 16 km.

Atunci când eram în Vienna aveam locurile „mele” unde ma antrenam: antrenamentele de viteza în Prater Hauptallee (o alee de 8km în parcul Prater), antrenamentele zilnice pe Donau Kanal (ce trecea chiar pe lânga apartamentul unde stateam), antrenamentele lungi pe Donau Insel si Kahlenberg (o insula de 20 de km si un deal de lânga Vienna).

Mutându-ma în Dubai, variantele au devenit limitate la o singura optiune: banda de alergat. Pentru ca veneam dintr-o tara unde tocmai trecusem peste iarna, nu eram obisnuit cu temperatura ridicata din Dubai si am facut prima greseala: în loc sa ma fortez sa alerg afara si sa ma obisnuiesc gradual cu umididatea si caldura, am început sa alerg numai în sala cu aer conditionat. Kilometru dupa kilometru, alergam pe banda si în fiecare saptamâna încercam sa gasesc solutii la plictiseala – sa alergi 2 ore în acelasi loc nu e distractiv deloc.

Am început prin a asculta carti în format audio – n-a functionat pentru ca trebuia sa fiu atent la respiratie, viteza, forma. Am continuat cu filme – si am tot vazut film dupa film, episod dupa episod. Mergeam la sala de forta de la noi din cladire vineri dimineata la ora 06:00. Terminam de alergat pe la 09:00 – vecinii veneau si plecau din sala, eu nu ma dadeam jos de pe banda, mai aveam 14km.

Problemele pe care le ridica alergatul pe banda sunt nenumarate (sunt si beneficii dar la o distanta mare, sunt prea mici):

-       mecanica alergarii e diferita pentru ca nu te „împingi” la fel de mult pe sol ci mai mult „sari” de la un pas la altul,

-       nu exista frecare cu aerul pentru ca nu exista vânt, ceea ce înseamna ca alergi mai „usor” decât va fi în realitate (aveam sa simt asta pe podurile din New York unde vântul era poate problema principala)

-       lipsa vântului are si alte dezavantaje - nu te racoresti si inima trebuie sa pompeze mai mult sânge decât ar trebui ca sa mentina temperatura corpului, ceea ce duce la un puls mai ridicat dar necauzat de efort ci de caldura

-       tranpiratie – transpiri, transpiri mult. Ajunsesem sa ma opresc la 15km si sa îmi schimb pantofii de alergat, sosetele si tricoul, altfel simteam ca alergam într-o balta

Antrenamentul de pe banda mi-a provocat 2 accidentari. Mi-am revenit cu greu din prima, mai usor din a doua pentru ca eram deja experimentat. Atunci când nu e nimic grav, formula RICE (Rest, Ice, Compress, Elevate) e de ajuns pentru recuperare. Problema apare atunci când începi sa alergi din nou dupa o pauza de o saptamâna sau mai mult. Apar neîncrederea si frica: poate ca m-am oprit prea mult, poate ca nu voi putea reveni la forma initiala, poate ca nu sunt recuperat complet, poate..

A fost un moment crucial în august, când am zis ca nu mai pot alerga pe banda si trebuie sa ies afara, altfel nu voi reusi. Am iesit într-o seara si mi-am propus sa alerg pe traseul maratonului din Dubai, un drum ce trece pe lânga mare si pe lânga Burj al Arab. Dupa 7 km a trebuit sa ma opresc. Simteam cum fierbe transpiratia pe mine. Vântul care ar fi trebuit sa ma racoreasca era un vânt umed si fierbinte. A fost prima oara când am mers înapoi, pentru ca nu mai puteam alerga. Atunci m-am gândit serios sa renunt, sa nu mai alerg cât timp sunt în Dubai. Pâna acasa însa, mi-am propus sa iau o pauza 2-3 zile si sa încerc dupa aceea.

În aceasi perioada, aflasem de un domn din Dubai, Antonio di Somma, ce alergase în 2009 maratoane în timpi grozavi, 2 ore 48 minute, 2 ore 50 minute. Ce era si mai grozav era faptul ca Antonio si câstiga categoria lui de vârsta – Barbati 55 – 60 de ani. Asadar, cel mai bun alergator din lume, la 55 de ani, era în Dubai... trebuia sa îl cunosc. Am tot încercat sa dau de el dar nu reuseam. M-am gândit ca nu raspunde pentru ca probabil sta în Europa, altfel nu îmi imaginam cum sau unde s-ar antrena el în Dubai.

Saptamâna urmatoare întâmplarii cu gândurile mele de a renunta a fost saptamâna în care Antonio mi-a raspuns si mi-a propus sa trec pe la el pe la birou. Antonio este seful clinicii veterinare pentru soimi din Dubai. Soimul este „animalul de casa” favorit al localnicilor si în general al familiilor din Golf. În Golf, daca îl cunosti pe seic sau chiar pe cineva din imediata lui apropiere, esti „asigurat” – ti se deschid toate usile, nu ai probleme cu politia, afacerile îti merg struna etc. De ce am mentionat asta? Pentru ca urma sa aflu în acea dimineata ca Antonio e unul dintre cei mai buni medici veterinari pentru soimi din lume iar clinica pe care o conduce este cea mai renumita din întregul Golf Persic. În sala de sedinte, pe masa, avea un catalog de recomandari, de la tot felul de seici, presedinti de tara – inclusiv de la fondatorul Dubaiului asa cum îl stim astazi, Seicul Zayed.

Întâlnirea a fost scurta – Antonio, un tip din Napoli, m-a întrebat ce curse am alergat, ce urmeaza sa alerg. Ne-am dat seama ca vom alerga amândoi la New York. Un alt lucru pe care aveam sa îl aflu a fost ca Antonio nu alergase deloc înainte de 50 de ani. Când a împlinit 50 de ani (în 2004) i-a spus sotiei, uitându-se într-o brosura despre Dubai (el a venit în Dubai în 1998), ca poate o sa înceapa si el sa alerge, pentru ca a vazut ca sunt 2 cluburi de alergat în Dubai. Sotia a râs de el si i-a zis ca nu va putea sa alerge nici macar 5 km. Urmarea? În numai 5 ani e în primii 3 alergatori la categoria lui de vârsta din lume si numai în 2009 are urmatoarele realizari:

Antonio di Somma - Marathon Record 2009

Date                               Venue            Time            Position in age group

16th January 2009          Dubai              02:52:44     1st

26th April 2009                London           02:49:47     1st

24th May 2009                Copenhagen  02:48:39     1st

8th August 2009             Helsinki           02:54:59     3rd

20th September 2009     Berlin               02:55:06     2nd

1st November 2009         New York         02:50:42     1st

Ce s-a întâmplat cu sotia? A devenit fosta sotie.

Urmatoarea întâlnire? Vinerea urmatoare dimineata, 05:15 am... si asa am revenit în circuit. Aveam sa aflu dupa maratonul din New York ca si el se gândea sa renunte, pentru ca nu mai era motivat sa alerge, dar ca a reînceput sa alerge cu mine. Am alergat împreuna în fiecare vineri dimineata timp de 2 luni, între 30 si 35 de km. Împreuna primii 25 de km dupa care el alerga mai repede si eu ramâneam în spate, gâfâind de parca eu aveam 55 de ani si el 26.

Si asa am început sa alerg afara. Ma trezeam dis-de-dimineata, între 05:30 si 06:00 în zilele normale si la 04:30 când trebuia sa alerg mai mult de 20 de kilometri. În plus fata de antrenamentul din Viena, în Dubai am folosit mai multa crema de soare si mult mai multe lichide. Deoarece terminam alergarile dupa ce rasarea soarele trebuia sa ma protejez cumva, asa ca foloseam crema de soare factor 60 de ajunsesem sa cred ca voi albi.

În lunile premergatoare cursei am strâns informatii din tot felul de filme, carti, articole – toate legate de antrenament. Am citit si 3 carti din care nu am luat metode de antrenament dar am luat altceva – inspiratie. „It’s not about the bike” a lui Lance Armstrong, “No limits” a lui Michael Phelps si “My journey so far” a Paulei Radcliffe. Desi povestea Paulei Radcliffe e interesanta, plecând de la zilele în care alerga ca si junior si pâna astazi, primele doua carti, ale lui Armstrong si Phelps m-au impresionat si au fost surse de inspiratie pe parcursul antrenamentului. Din cartea lui Armstrong – în care povesteste drumul lui prin perioada în care a avut cancer si pâna la câstigarea acelor Tururi ale Frantei, 7 consecutiv - am învatat sa ma gândesc „de ce alerg?”, „care e scopul mai înalt decât de a termina o cursa?”. Din cartea lui Phelps – în care povesteste drumul si cursele de la Olimpiada de la Beijing în care a câstigat 8 medalii de aur si a doborât câteva recorduri mondiale – am învatat ca nu e nimic gresit în a avea vise mari, aparent imposibile, doar ca trebuie sa si muncesti din greu ca sa ti se îndeplineasca.

 

   9. Înainte de cursa (saptamâna si dimineata dinainte de cursa)

Un antrenament de maraton poate fi „ratat” daca în saptamâna dinaintea cursei nu esti atent la detalii. Ultimele 2 saptamâni reprezinta o perioada în care prioritatea e sa scazi volumul de antrenament (astfel încât corpul sa se odihneasca), sa mentii antrenamentele de viteza si sa te pregatesti mental – cum arata cursa, traseul, ce vei mânca, unde vei sta, cum vei ajunge la start, cu ce te îmbraci înainte de start, în timpul cursei, dupa cursa, unde manânci dupa terminarea cursei, ce faci daca se întâmpla vreun accident.

Mi-e greu sa pun într-o poveste tot ce am facut înainte de începerea cursei, totusi am enumerat mai jos, pe masura ce mi-am amintit, principalele lucruri:

-               diferenta de fus orar între New York si Dubai – ca sa trec peste problema aceasta, am mers în New York cu o saptamâna mai devreme, ajungând în America în duminica premergatoare cursei; o saptamâna avea sa îmi fie de ajuns pentru acomodare cu temperatura si fusul orar

-               traseul – pentru mine a fost important sa cunosc traseul si sa îmi stabilesc câteva repere vizuale, astfel încât daca în timpul cursei am nevoie de ceva motivant, poti sa îmi propun obiective intermediare (sa ajung pâna la cladirea X, parcul Z, podul Z si de acolo stiu exact câti kilometri au mai ramas). Pentru asta m-am uitat la un film pe Youtube cu traseul maratonului, am alergat în saptamâna premergatoare cursei ultimii 5-6 km din traseu, am mers cu o agentie de turism pe traseul primilor 21 de km ai cursei.

-               Un alt lucru important pentru mine a fost vizualizarea, sa ma vad terminând, sa îmi imaginez cum voi alerga, cum voi intra pe ultima 100 de metri, cum ma voi lupta sa dau tot ce am ca sa nu simt ca puteam mai bine si sa ma întreb „oare cum ar fi fost daca..”. Le spusesem unor prieteni ca la New York vreau sa dau tot pentru maraton, ori eu ori el, ori îl termin în timpul pe care mi l-am propus, ori ma opresc.. si nu ma prea împacam cu gândul ca m-as putea opri.

-               Alimentatia – regula de aur a zilelor premergatoare cursei e sa nu te aventurezi în ceea ce priveste mâncarea, manânca ce manânci de obicei, bogat în carbohidrati sa fie. Asa ca începi cu paste, legume, fructe si continui asa. Cea mai importanta masa e prânzul dinaintea zilei în care e cursa, pentru ca organismul are nevoie de circa 15 ore pentru a asimila carbohidratii. În plus, am baut numai Gatorade Endurance formula Lime - bautura pe care aveam sa o gasim pe traseu, cu dublu continut de sodiu ca sa compenseze transpiratia pierduta în timpul cursei, pentru a ma obisnui cu gustul si sa îmi dau seama daca stomacul meu tolereaza gustul. Când e frig afara riscul de deshidratare e si mai mare pentru ca nu îti dai seama ca pierzi lichide si nu bei apa în compensatie. Am identificat rapid 2-3 restaurante unde se puteau mânca paste bune si unde aveam încredere ca daca as merge în bucatarie, nu mi-ar schimba decizia de a mânca acolo

-               unde dormi – am avut norocul de a o cunoaste pe Birte, o prietena din AIESEC Germania ce acum lucreaza în echipa nationala a AIESEC US; mi-a oferit gazduire pentru o saptamâna. A fost important pentru ca mai stateam de vorba seara, mai ieseam în oras (nu foarte mult pentru ca ma culcam destul de devreme - scopul era sa fiu odihnit nu sa petrec). Locuinta lor era destul de aproape de metroul ce ma ducea direct spre feribotul ce ne lasa la linia de start, pe Staten Island.

-               Îmbracaminte – pentru ca era frig dimineata, în plus fata de echipamentul de cursa mi-am cumparat ceva haine din NY pe care mai apoi, chiar înainte de start, le-am aruncat; organizatorii cursei aduna hainele si le doneaza saracilor. Echipamentul de cursa are o poveste în sine.

În primul rând tricoul – l-am obtinut de la federatia Româna de atletism, echipament original în care alearga atletii României. Cei mai multi alergatori îsi scriu numele pe el pentru a fi încurajati „direct”. Eu am vrut sa am România pe piept si daca cineva voia sa ma încurajeze, o puteau face spunând „Go Romania!”.

Pantalonii de cursa sunt specifici maratonului (nu opun rezistenta în timpul alergarii si au un buzunar în spate unde mi-am pus gelurile Power Bar). Sosetele erau Falke pentru cursa (acelasi model ca cele pe care le-am folosit la Berlin). Pantofii de alergat erau Asics DS Trainer (cei mai usori pantofi pe care cineva de greutatea mea îi poate purta fara a se accidenta). Ceasul si GPS-ul de la Suunto îmi indicau viteza si distanta în timp real. La pantofii de alergat aveam o mica bratara pe care am primit-o cadou de la un prieten din Germania în 2008 si caruia îi promisesem ca o voi purta cu mine la curse. Nu în ultimul rând, cu ajutorul unui prieten îmi facusem o bratara cu timpii pe care trebuia sa îi am la fiecare mila si din 5 în 5 km, pentru a-mi putea urmari evolutia, ce avea sa fie extrem de importanta pe parcursul cursei.

Mi-am luat cu mine si îmbracaminte pentru final – pantaloni de compresie, geaca, manusi, caciula (în timpul cursei sistemul imunitar scade si esti în pericol sa te îmbolnavesti daca stai expus la frig prea mult).

-               Dupa cursa – de obicei stabilesti de la început cu persoanele care sunt acolo sa te sustina sau care vor veni la final sa te vada, unde si când te întâlnesti, unde mergi sa mânânci dupa etc. Pericolul în a stabili un loc unde sa te vezi în timpul cursei e ca sunt sanse sa nu vezi acea persoana – sunt foarte multi spectatori, poate ajungi mai devreme decât preconizai, etc. Daca te astepti si contezi pe momentul în care îti vei vedea prietenii si dintr-o cauza sau alta nu se întâmpla, sunt sanse mari sa fi dezamagit iar atunci când ai de alergat 42 de km, dezamagirea nu e unul din sentimentele pe care vrei sa le simti. Cel mai bine e sa stabilesti un loc dar sa agreezi si sa accepti ca s-ar putea sa nu te vezi cu ei. În cazul meu, Birte si Tiffany, urmau sa fie la km 36 iar Bianca (o prietena a unui prieten) urma sa fie la final, unde ma vedeam si cu Antonio.

-               Ce se întâmpla în caz de accident – o lectie învatata de la Viena a fost sa îmi scriu detaliile pe spatele numarului de la maraton; îti poti scrie numele, daca ai ceva probleme de sanatate, cine e persoana de contact în caz de accident, ce limba vorbesti etc. La Viena am fost „cocos” si am zis ca asta e numai pentru „cei slabi” si eu nu am nevoie sa completez informatiile astea pe numar. În realitate, m-am prabusit, nu aveam nici un fel de informatie pe numar si nici nu stiam nici un numar de telefon pe de rost, asa ca nu puteam chema pe nimeni în ajutor. A trebuit sa astept 3 ore pâna mi-am revenit ca sa pot fiu transportat la linia de sosire unde ma asteptau prietenii. La NY a fost unul din primele lucruri pe care le-am facut dupa ce am primit pachetul cuvenit alergatorilor.

-               Ritualul premergator maratonului. Maratonul în sine începe cu o seara înainte. Atunci, mi-am aranjat totul pentru a doua zi si am trecut mental, prin tot procesul de la momentul în care urma sa deschid ochii pâna când urma sa ajung la linia de start. Mai târziu urma al doilea proces de vizualizare, în care ma uitam la traseu si îmi imaginam cum va fi, ce voi simti, la ce sa fiu atent.

Am aranjat hainele, echipamentul, pudra de talc, pantofii de alergat, ceasul. Mi-am pregatit de seara exact ce urma sa mânânc si sa beau. Mi-am pus iPod-ul imediat lânga pat ca imediat ce ies de la dus sa intru în ritualul de fiecare dimineata, în care ascultam muzica înainte sa alerg. Ritualul meu în ce priveste ce mânânc si beau înainte de cursa e acelasi de 2 ani. Ma trezesc cu 3 ore înainte de începerea cursei si beau imediat 2l de bautura isotonica – în cam 2 ore jumatate voi elimina acest lichid, dar voi ramâne cu mineralele si sodiumul din continut si voi fi hidratat. Manânc o banana si un baton Power Bar. Apoi încep sa ma îmbrac, folosesc pudra de talc în zonele unde stiu ca pot aparea bataturi, ma asigur ca nimic nu e prea strâns pentru ca în timpul maratonului picioarele se vor umfla si nu voi avea timp sa ma opresc sa îmi desfac si sa îmi leg iar sireturile.

La linia de start de obicei ajung cu o ora jumatate înainte – elimin orice urma de stres si mai bine stau acolo decât sa fiu blocat în trafic. Înainte de start, ca si de multe ori în timpul antrenamentului m-am gândit la multe lucruri – la ai mei, la prietenii de acasa sau din colturile lumii, la cei care vor fi lânga mine chiar daca de acasa din fata calculatorului, urmarindu-mi evolutia în timp real. M-am gândit pentru o fractiune de secunda si la varianta „si daca nu termin?”.. dar am acceptat ca exista si o astfel de varianta doar ca eu venisem acolo sa termin nu sa îmi gasesc scuze. Ori de câte ori ma îndoiam de mine, chiar în timp ce faceam încalzirea în dimineata maratonului, îmi spuneam: „voi alerga cât pot de bine si voi da totul.. ori termin, ori ma prabusesc, varianta de mijloc nu exista”.

Am luat feribotul ce ne ducea din Manhattan pe Staten Island. Intentionat, în saptamâna ce tocmai trecuse evitasem zona aceasta pentru ca voiam sa am un moment „al meu”. Ce fel de moment? Momentul în care treceam pe lânga Statuia Libertatii si „al meu” a fost. Singurul lucru la care m-am gândit sau mai bine zis mi-a venit în minte, a fost ca am ajuns departe. În 2004 ieseam pentru prima oara din România, mergând la o conferinta în Polonia (Katowice) cu un tren, timp de 24 de ore, clasa a II a... iar în 5 ani, eram pe un feribot, în New York, trecând pe lânga Statuia Libertatii. Mi-am soptit „fara limite” si am intrat înapoi la caldura, trebuia sa conserv energia nu sa o irosesc.

Cu o ora înainte încep încalzirea si apoi, cu 30 de minute înainte de start ma îndrept catre blocul de start unde sunt alocat. Pentru ca sunt 42000 de alergatori, acestia sunt împartiti în functie de timpul pe care estimeaza sa îl alerge. În fiecare bloc: primii pleaca elitele (grupul A), apoi semi-profesionistii (grupul B) iar mai apoi noi sportivi amatori competitivi (grupul C). Sunt 4 grupe de start, 12 categorii in total. Timpul estimat de terminare a cursei îl mentionezi când te înscrii si se bazeaza pe recordurile personale anterioare. Cu cât timpul estimat de terminare a maratonului este mai mic, cu atât numarul de alergatori din acea categorie e mai mic. Eu am trecut linia de start la 1 minut distanta de primii alergatori, asa ca înaintea mea estimez ca erau poate 700-800 de alergatori (elitele plecau separat).

M-am îndreptat catre linia de start cu 30 de minute înainte, lucru ce avea sa se arate un pic cam târziu, pentru ca a trebuit sa încep un slalom prin câteva mii de alergatori ca sa ajung de la grupul celor care vor sa termine in 4 ore la grupul unde eram eu alocat. Multi oameni nu spun în cât timp vor sa termine maratonul (superstitie sau poate altceva)... dar nu îmi pasa asta, trebuia sa ajung într-un grup de alergatori de categoria mea asa ca, atunci când am ajuns într-un final în blocul meu de start, am început sa întreb în stânga si în dreapta: „În cât timp vrei sa termini?”.. pe fetele unora se vedea crisparea ca daca spun cu voce tare îi aude prietenul de lânga si daca nu face timpul respectiv, o sa îi spuna ca nu si-a atins obiectivul.. dar eu tot îi întrebam.. „3 ore 30”, „3 ore 15” , „3 ore 22”, „3 ore..” si tot asa pâna când am ajuns în zona „2 ore 55”, „2 ore 57”. Am continuat sa întreb pâna când mi s-a raspuns „2 ore 40 sau mai bine”, m-am uitat putin la el, i-am zâmbit si i-am spus „Aha, în regula, succes.. eu o sa fiu aici în spate, nu te deranjez!”. Când mi-am ridicat privirea am vazut ca mai erau cam câteva sute de oameni pâna la linia de start (a amatorilor competitivi).

Dupa imnul Statelor Unite ale Americii si un discurs la primarului orasului New York (Mike Bloomberg) urma startul. Chiar înainte de start, ultimul lucru pe care urma sa îl fac era sa beau un gel Power Bar (ce avea sa îmi dea un impuls de carbohidrati pentru primii 10-12 km) si sa beau 500ml de bautura isotonica...

10..9..8..7...6...5..4...

 

10.          În timpul maratonului (publicul, orasul vazut de un alergator, ultimii kilometri)

3...2...1....START!

Cursa porneste pe Verazano Bridge ce leaga Staten Island de Brooklyn, Long Island etc. Imediat dupa ce se da startul, pe fundal începe melodia lui Frank Sinatra – „New York, New York”.. iar în timp ce auzeam „Start spreading the news/I’m leaving today..” în orizont se vedea insula Manhattan unde avea sa se termine maratonul. Pentru prima oara într-o cursa vedeam unde trebuia sa ajung chiar de la start... si tot pentru prima oara mi se facuse pielea gaina dar nu de frig ci de emotie.

Începutul unei curse e foarte important – daca nu esti atent si nimeresti într-un grup prea rapid, s-ar putea sa începi prea repede si sa „cazi” dupa câtiva kilometri; daca nimeresti într-un grup prea încet, îti vei consuma energie facând slalom printre ei, ca sa poti alerga, te poti accidenta etc. Podul avea câte 4 benzi pe fiecare sens de mers – eu eram pe partea stânga cu grupul meu, alergatorii de elita pe benzile din dreapta.

Un alt lucru important la început este sa îti spui ca trebuie sa alergi cursa TA. Desi sunt sute si mii de alergatori, trebuie sa alergi asa cum ti-ai propus. Desigur ca sunt alergatori mai rapizi sau mai înceti, dar nu conteaza asta. Daca esti hiper competitiv, cum sunt eu, maratonul e un leac bun – pentru ca, vrei sau nu, chiar sunt multi oameni mai rapizi decât tine si nu ai ce-i face, trebuie sa fi atent la tine si la cum alergi tu, nu la ce fac ceilalti.

La ce ma gândeam în primul kilometru? La faptul ca e destul de frig afara, mai frig decât era în Dubai. În Dubai beam 0,5 litri bautura isotonica la 5 kilometri dar traseul e masurat în mile, fiecare mila are 1.6 kilometri, statiile cu bauturi sunt din mila în mila si din 5km în 5km, asa ca eram prins într-un calcul matematic: care sunt statiile la care o sa beau si la care nu? Am zis ca voi bea dupa cum simt. Gândisem toate acestea pâna pe la kilometrul 1 când mi-am dat seama ca mâna dreapta îmi era mai grea decât stânga.. când ma uit, vad ca nu îmi urmasem în totalitate ritualul de început (bausem gelul Power Bar nu si toata 0.5l bautura isotonica). Alta problema..of.. puteam sa beau dar nu puteam sa arunc sticla pentru ca s-ar fi putut rostogoli si cineva ar fi putut calca pe ea. Asa ca am baut numai jumatate si am avut grija ca din fuga sa o asez dreapta pe spatiul ce ne separa de elite iar în minte mi-am spus „+1 pahar la urmatoarea statie cu bauturi” ca sa compensez.

Unul din lucrurile pe care le-am experimentat în New York a fost sa alerg anumite portiuni în cinstea unor oameni – în cazul de fata, am dedicat toate dealurile cuiva. În momentul în care ajungeam la baza pantei, urma sa ma gândesc la acea persoana si la ce reprezinta pentru mine, de ce le sunt recunoscator. Asadar, prima panta am alergat-o pentru mama, a doua pentru tata, a treia pentru Carmen, sora mea, a patra, la kilometrul 38-39 pentru bunici si ultima, chiar înainte de final pentru Razvan Zainescu.

Ma uitam la ceas destul de des, ca sa ma asigur ca alerg la viteza potrivita. Problema cu ceasul era ca nu îl calibrasem, pentru ca în functie de teren (plat, panta) are câteva variatiuni. De exemplu ca sa alerg cu 4:11 min / kilometru, eu trebuia sa alerg cu 4:00 min / kilometru. Din mai multe motive trebuie sa alergi un pic mai repede decât planul initial: erau 5 pante în total pe parcursul maratonului, distanta e calculata pe cel mai scurt drum posibil dar în realitate nu poti mereu sa fi pe interior la o curba, uneori mai faci un pas doi în dreapta sa feresti pe cineva, alteori standurile cu bauturi sunt pe partea opusa a strazii sau vezi un copil care întinde mâna sa bata palma cu un alergator si chiar daca trebuie sa traversezi, o faci, pentru ca a venit acolo sa te vada.. pe tine si pe ceilalti.

A durat cam 10 kilometri pâna când am auzit primul „Go Romania!”, pentru ca în prima parte sunt mai putini spectatori, dar de la kilometrul 10 pâna la final, am auzit foarte des „Way to go Romania!”, „Go get’em Romania!”, „Looking good there Romania!”..

Primii 15 kilometri trec imediat, de abia intri în cursa, ai timp sa te uiti în jur, sa admiri orasul, oamenii, cum s-ar spune te „asezi”. Mii de oameni pe strada te încurajeaza, aplauda, vezi tu oameni care merita aplauzele tale, mai ales cei în carucior cu rotile ce se îndreapta agale catre linia de sosire si vor trece si ei peste aceleasi dealuri ca si tine.

La kilometrul 15 eram „în grafic”. Conform timpului estimat eram bine – începusem un pic mai încet dar recuperasem timpul pierdut. Obiectivul meu era sa alerg prima jumatate a maratonului mai încet (4minute 13 secunde / kilometru) iar în a doua sa dau tot ce pot (4 minute / kilometru) – tehnica se numeste „negative split” si e destul de populara în rândul alergatilor desi nu foarte multi au curajul de a alerga asa pentru ca nu stii daca poti sa o duci pâna la capat. Daca în schimb te-ai antrenat bine si alergi „negative split”, pe ultimii 10 kilometri, unul din lucrurile motivante va fi ca vei întrece multi oameni si asta te va ajuta moral.

Pentru ca treci prin toate cartierele mari la New York-ului te bucuri de o diversitate culturala nemaipomenita: de la cartierul unde sunt multi polonezi si un „polska bialo czerwoni” (toate prieteniile cu Polonezi în AIESEC au ajutat) îti asigura imediat sute de polonezi care striga imediat „Go Romania!”, la Harlem unde „suporterii” sunt organizati în coruri în fata bisericilor si te sprijina în cel mai firesc (pentru ei) mod posibil, cu cântece religioase, iar în zona Brooklyn, cartierul unde tineri artisti încearca sa se afirme, sunt zeci de trupe ce ies în strada sa cânte pentru alergatori si poate cineva o sa îi remarce. Favoritii mei ca si la Berlin, spaniolii – ori de câte ori vedeam un grup mai mare strigam „eeeeee viiiiva espaaaagnaaaa”.. atât le trebuia ca sa declanseze fiesta J

Un moment puternic pentru mine e legat de podul Queensborough care practic duce în Manhattan, undeva la kilometrul 25. E una dintre cele mai agresive pante, expuse la vânt si fara spectatori. Chiar înainte de pod, în timp ce alergam, cineva a strigat „Go Romania!”, am raspuns „Thank you!”, la nici doi pasi un tip de pe partea dreapta mi-a strigat „Fuck you, Romania!”.. într-o fractiune de secunda am calculat optiunile J Mugur din perioada liceului probabil ca s-ar fi oprit sa stea putin de vorba cu acel domn... dar anii liceului sunt demult apusi asa ca din alergat i-am raspuns „Fuck you too man! People like you make me stronger..” si am privit înainte pentru ca intram pe podul Queensborough, pe care urma sa îl dedic tatalui meu. Si am alergat, intrigat de ce mi se întâmplase dar în acelasi timp si mai înversunat, mai în forta...  a urmat apoi unul din momentele pe care nu le voi uita prea curând. La coborârea de pe pod, era o curba strânsa la stânga, unde trebuia sa încetinesti destul de mult pentru ca traseul se întorcea practic pe sub pod. Exact acel loc era specificat de organizatori ca un „cheering place”, un loc unde era recomandat sa fie cât mai multi spectatori.. si erau cam 800 – 1000. Când am ajuns sa iau curba eram singur, îi întrecusem pe toti cei dinaintea mea pe pod, înversunarea îsi spusese cuvântul. Am vazut spectatorii, ei m-au vazut coborând si respirând din greu dupa sprintul de la deal... am ridicat mâna în aer ca si când tocmai învinsesem si reactia lor a fost pe masura... strigate, urale, zgomot, ca si când eram prieten cu fiecare dintre ei... parca eram Marius Lacatus si tocmai înscrisesem un gol pe Ghencea împotriva lui dinamo.

Am intrat pe First Avenue si deja simteam orasul, New York. Zgârie norii, intersectiile, mii de oameni de ambele parti ale bulevardului.. ce sentiment. Între kilometrul 26 si 33 n-a fost nimic, e doar linistea dinaintea furtunii – te dor picioarele dar nu foarte mult, stii doar ca urmeaza maratonul. Pentru mine momentul critic e kilometru 35. În Viena m-am prabusit între kilometrul 35 si 36. În Berlin, la kilometrul 35 începusem sa lacrimez pentru ca mintea mea îsi daduse seama ca indiferent de câte mesaje îmi va da ca ma dor picioarele, voi termina si aveam sa recuperez în ultimii 2 kilometri, 30 de secunde. În New York nu stiam la ce sa ma astept. Stiam doar ca kilometrii 33, 34 sunt în Bronx, kilometrul 35 e lânga un parc în nordul Manhattanului si kilometrul 36 e la strada 110 unde fetele (Birte si Tiffany) îmi spusesera ca vor încerca sa vina.

La Berlin, la kilometrul 36, simteam ca desi am forta în picioare si am capacitate pulmonara / cardiovasculara sa pot alerga, partea superioara a corpului era foarte instabila, ca si când mai avea putin si se dezmembra. În antrenamentul pentru New York am fost în mod regulat la sala si am facut antrenamente pentru bazin (abdomen si spate). La kilometrul 36 simteam ca ma dor picioarele dar îmi simteam partea superioara a corpului mult mai puternica si mai stabila.

Orice alergator care spune ca nu conteaza daca vine cineva sa îl încurajeze sau nu, ori n-a alergat niciodata un maraton ori minte. Eu le-am spus ca ar fi grozav dar nu trebuie sa faca asta pentru mine... în schimb au venit. Mental, e un lucru bun sa privesti înainte catre ceva – mai devreme de linia de sosire, sa stii ca undeva pe parcurs e un fel de pas intermediar. Partea negativa e ca daca îti pui mult prea multe asteptari s-ar putea sa fi dezamagit pentru ca nu îti întâlnesti prietenii, din mai multe motive: pentru ca sunt foarte multi spectatori si nu îi vezi, sunt blocati în trafic undeva, locul ales nu e cel mai potrivit, tu alergi pe partea stânga a strazii si ei sunt pe dreapta etc.

Din fericire, la kilometrul 36, chiar înainte sa înceapa penultima panta din traseu, le-am vazut pe fete. Punând cap la cap ultimele doua paragrafe, ma simteam foarte puternic, eram super entuziasmat pentru ca eram în grafic cu timpul, alergam cu 15.5 km / ora.. Tiffany ridica mâna sa batem palma.. si am batut-o J dupa maraton îmi spunea ca imediat dupa ce am trecut aproape îi dadeau lacrimile, toata palma îi era rosie.

De la kilometrul 36 pâna pe la kilometrul 40 am început sa intru pe teritoriul „cunoscut” unde alergasem în saptamâna dinaintea cursei. Aici sunt kilometri în care unii se lovesc de „the wall”, altii au crampe musculare, dar cu siguranta toti sufeream de ceva.. pe toti ne dureau picioarele. Totusi, în acest grup de alergatori, se gasea tot timpul cineva care sa strige cuiva care tocmai se oprise sau încetinise vizibil „Haide omule, durerea e temporara.. gloria ca ai terminat e pentru totdeauna!” si vedeai cum oamenii strâng din dinti si o pornesc din nou la drum. Eu eram pus pe alergat... alergam „negative split”, întreceam multi alergatori si gâfâiam ca o locomotiva – conform planului, trebuia sa las tot pe traseu.

Citatele sau însemnele pe care unii dintre spectatori le au pe pancarte, steaguri, tricouri functioneaza incredibil în timpul unui maraton pentru un alergator. La Berlin am vazut pentru prima oara „pain is temporary, glory is forever” (adaptata dupa fraza pe care i-o spunea doamna Armstrong lui Lance Armstrong „pain is temporary, quitting is forever”). La New York, fraza pe care nu o voi uita niciodata era pe pancarda unui tip – „Never surrender” / „Nu renunta niciodata” sau poate „Nu te preda niciodata” (în fata durerii, gândurilor ca nu mai poti etc.). I-am multumit în treacat si am alergat în continuare... mai aveam un pic peste 2 kilometri.

“Durerea e temporara. Poate dura un minut, o ora, o zi, un an, dar într-un final se va vindeca si poate alta îi va lua locul. În schimb, daca renunt, e pentru totdeauna.” – Lance Armstrong

„I will do this!”.. la asta ma gândeam în ultimii 2 kilometri. Eram invincibil. Sufeream, se vedea pe fata mea (am vazut mai târziu pozele) dar stiam ca mai am resurse sa termin cursa si nu oricum, ci dând tot ce pot. Nu m-am mai uitat la ceas pentru ca oricum nu mai aveam de unde atâta energie încât sa alerg si mai repede.. pe ultimii 2 kilometri scopul meu era sa alerg cât de repede ma (mai) tineau picioarele. Specatorii vedeau ca lupt, ca nu e o alergare de duminica dimineata în parc cu câinele ci ca dau tot ce pot si un pic mai mult. Un citat pe care l-am descoperit în timpul antrenamentului si pe care acum îl înteleg în totalitate:

„Copii au abilitatea de a ignora statisticile si procentajele. De ce nu învatam de la ei? Când te gândesti la asta, ce solutie avem, alta decât speranta. Avem doua optiuni, medicale si emotionale: sa renuntam sau sa luptam pâna la capat.” – Lance Armstrong

Momentul culminant a venit însa înainte de a intra pe ultimele doua sute de metri. Pe tot parcursul cursei eram cu urechile ciulite, sa aud pe cineva strigând „Hai România!”. Ma gândeam ca în cele doua milioane de spectatori trebuie sa fie vreun Român. Cu fiecare kilometru alergat, cu fiecare „Go Romania!” pe care îl auzeam, desi îmi crestea inima ca doar sunt Român, ma întristam un pic pentru ca nu auzeam pe nimeni spunând asta în limba Româna. Au fost câteva persoane care aratau ca fiind Români sau poate mi se pareau mie dar cert e ca îmi spuneau „Go Romania!” si se uitau cu o expresie de parca mi-ar mai fi zis si „Hai România!” doar ca nu se asteptau ca un Român sa alerge maratonul din NY... sau poate ca începusem eu sa am halucinatii. Cert e ca, pe final deja ma obisnuisem cu gândul ca nu o sa întâlnesc pe cineva din România, numai ca, exact când traseul urma o curba si intra în Central Park, am vazut pe cineva iesind un pic din grupul de suporteri. Un domn, cam la 40 de ani, cu un sacou bej, se uita fix la mine, în timp ce ma apropiam gâfâind ca o locomotiva. Mi-a zâmbit si a strigat „Hai România!”... pentru o fractiune de secunda pot sa jur ca timpul s-a oprit... si am pornit pe urmatorii 200 de m în forta.

Când m-am uitat dupa maratonul din Berlin la pozele si filmul de la finish, m-a pufnit râsul. Eram terminat. Nici nu puteam ridica mâinile si am trecut linia de sosire de parca.. alergasem un maraton J La New York stiam cum vor arata ultimii 200 de m. Îi alergasem în fiecare zi în timpul saptamânii ce tocmai trecuse. În fiecare zi alergam si când parcurgeam cei 200 de metri, ma imaginam alergându-i în timpul cursei: spectatori, aer, copacii din jur, pe mine alergând... si mai ales, trecând linia de sosire cu mâinile sus.

Am intrat în ultima panta puternic. M-am gândit pentru o fractiune de secunda la Razvan si ce maraton duce el.. am ridicat mâinile si gata, trecusem linia de sosire... îmi învinsesem frica, din nou. Cel mai tare lucru legat de mine si linia de sosire l-am aflat dupa terminarea cursei când am vorbit cu ai mei si mama ma vazuse pe calculatorul lui Carmen, sora mea, când trecusem linia de sosire, pentru ca tocmai atunci luau interviul cuiva chiar acolo si eu am trecut prin cadru.

 

  11. Dupa ce am trecut linia de sosire (ce am simtit, ce urmeaza)

„Am terminat în 2:55:34!!” nu îmi venea sa cred. Chiar terminasem. Înca o data îmi doborâsem limitele. Toate fricile pe care le aveam: ca voi esua, ca voi renunta si ca voi fi dezamagit, ca mi-am cumparat atât de multe lucruri cu logo-ul New York marathon si îmi vor aduce aminte ca a fost maratonul în care am esuat... toate aceste frici, disparusera.

Dupa fiecare alergare e important sa nu te opresti brusc ci sa mai alergi (chiar daca usor) sau sa mergi înca 1-2 kilometri. La Berlin, cu un an înainte, dupa ce îmi luasem medalia ma pusesem pe o pajiste si m-am odihnit. Tot restul zilei m-au durut picioarele foarte rau. La New York, organizatorii sunt foarte experimentati asa ca totul e facut în asa fel încât trebuie sa mai mergi pe jos cam 2 kilometri dupa ce treci linia de sosire. Pe tot parcursul celor 2 km sunt asistente medicale si doctori, gata sa te ajute în caz de urgenta... doar ca eu nu aveam nevoie de doctor ci de o scena si un microfon, pentru ca eram pus pe glume.

Pe tot parcursul celor 2 kilometri oameni din echipajului medical veneau la mine sa ma întrebe daca sunt în regula. A venit unul, doi, trei.. deja ma speriasem eu. La al patrulea, o domnisoara, m-am uitam la ea si i-am raspuns: „Nu te supara de ce veniti numai la mine? Chiar asa de rau arat? Uite-te la tipul asta (aratând pe un domn care mergea si el agale pe lânga mine).. sunt sigur ca nu pot sa arat asa de rau sau mai rau ca el.. fara intentie domnule, nu am vrut sa sune asa de rau”.. si domnul respectiv si toti cei din jur au izbucnit în râs. Am mai mers 200 de metri si am vazut o mica panta si multi oameni din echipajul medical pe margine aplaudând. Probabil ca nu au putut vedea nimic din cursa, asteptându-ne pe noi.. asa ca mi-am adunat ultimele forte ramase si am încercat un sprint (mi-a iesit un mers chinuit, dar în pas rapid) bâtând palma cu fiecare. Mai spre final începusem sa ma târguiesc cu doctorii: „Cât va dau pe picioare? Am nevoie de ele 2 zile si vi le înapoiez”.. per total atmosfera buna.

M-am întâlnit si cu tipul care îmi raspunsese ca vrea sa termine în 2h 40 de minute si chiar reusise.. iar în plus fata de asta, chiar arata mai bine decât mine.. of.

Dupa maratonul din Berlin am scris un mesaj multor prieteni. De data aceasta am scris un singur mesaj, familiei mele.

M-am întâlnit la final cu Birte si Tiffany si le-am multumit ca au venit sa ma vada. Apoi ne-am întâlnit si cu Antonio si Bianca. Dupa fiecare maraton am pofta sa mânânc un anumit tip de mâncare -  la Berlin voiam sa mânânc o friptura, la New York avea sa fie pizza. Dupa ce am mâncat toate batoanele si bauturile proteice posibile (menite sa îmi ajute muschii sa se recupereze) am mers sa mâncam pizza. Oficial, cred ca a fost cea mai oribila pizza (Barbeque Chicken Pizza) pe care am mâncat-o vreodata.. bleah.. nu poate sa fie totul perfect.

Aveam sa aflu rezultatele oficiale a doua zi: locul 640 din 42.000 de alergatori, locul 118 în categoria mea de vârsta, cel mai rapid barbat Român care sa fi alergat vreodata maratonul din New York - desi nu iau asta în considerare având în vedere ca nu a alergat nici un profesionist Român acest maraton – au alergat în schimb Românce în timpi foarte buni – sub 2 ore 30 minute (nota: aveam sa aflu în ianuarie 2010 ca am avut al doilea timp, dupa Florin Munteanu, ce a alergat maratonul din NY în 2006 într-un timp de 2 ore 46 de minute. Nu a aparut în cautarile mele din arhiva rezultatelor din ultimii aproape 40 de ani pentru ca eu cautasem alergatori cu tara de origine „România” iar Florin nu avea tara mentionata ci doar statul unde avea resedinta – New York, si clubul la care activa. Oricum, bravo Florin, un timp foarte foarte bun).

Pentru mine a urmat o perioada de pauza. Dupa doua zile de mers ca o rata prin New York, am început usor usor sa alerg din nou astfel încât într-o saptamâna deja revenisem la alergari normale. Am dormit destul de mult, am mâncat multe legume si carne alba, corpul avea nevoie de resurse ca sa se recupereze.

 

  12. Concluzii

Cred ca am spus ce aveam de spus în paginile de mai sus. În încheiere, doar doua idei si un citat.

„Calatoria e recompensa” - Nu medalia ca am terminat maratonul m-a facut fericit ci amintirea ultimelor luni, cu suisurile si coborâsurile pe care le-am întâmpinat, momentele în care am vrut sa renunt si nu am facut-o... aceste lucruri m-au hranit si m-au facut sa zâmbesc.

„Salut New York, la revedere vechiul Mugurel„ – Povestea maratonului din New York este o alta poveste ce contribuie la cine sunt, ce conteaza pentru mine, de ce sunt în stare atunci când vreau sa-mi îndeplinesc un vis.

În încheiere, un citat de la Michael Phelps, care sumarizeaza perfect ce cred eu despre obiective, fie ele rezolutii pentru noul an sau lucruri pe care le punem pe foaie si ni le propunem pentru ziua de mâine, saptamâna viitoare:

„Nu as zice ca nimic nu e imposibil. Cred în schimb ca orice e posibil daca îti pui mintea la contributie, îti dedici timp si muncesti din greu pentru a-ti atinge obiectivul”

Succes,

Mugur Florea

 

30 Decembrie 2009